Posts Tagged ‘absurdistan’

De-abia acum am ajuns şi eu că patru poliţişti au fost bătuţi pe o stradă (sau şosea) în Cluj de către un şofer şi ceva prieten (sau nişte prieteni) de-ai lui. Încă îmi este neclar, îmi lipsesc mult informaţii, dar am înţeles că un echipaj a oprit un şofer în trafic, acesta a refuzat să se legitimeze şi a chemat ajutoare care să-l scoată din problemă. Poliţiştii au chemat şi ei un echipaj suplimentar, ajungînd la 4 bucăţi de Garcea în uniformă, şi au încasat toţi bătaie.

Cînd o să aflu mai multe informaţii o să revin asupra subiectului, mai ales că-s sigur că se va face mult tam-tam la adresa lui, dar pe mine nu mă miră deloc acest incident. Era de aşteptat… singurele întrebări erau cînd şi unde avea să se întîmple.

Nu este deloc un secret faptul că România se îndreaptă spre un haos generalizat, iar respectul faţă de legi s-a diminuat foarte mult. N-aş putea spune unde a început totul, dar nu se spune degeaba că peştele se împute de la cap… adică nici parlamentarii nu-s ocoliţi de această lipsă de respect, iar unii dintre poliţişti cu atît mai puţin.

Nu este deloc un secret că poliţia este incapabilă de a face faţă multor situaţii, iar incidentul cu învăţătoarea ţigancă care a pălmuit un poliţist este un foarte mult exemplu. Multă lume vorbeşte despre reforma statului, despre învăţămînt şi sănătate… dar despre reforma poliţiei se vorbeşte doar cînd apar incidente în care poliţiştii sînt agresaţi, bătuţi, pălmuiţi, etc.

La nivel personal eu mă bucur de incidentul ăsta. Ştiu că era inevitabil, ştiu că este departe de a fi singurul (vor urma şi altele), dar este nevoie de un şoc ca să-i facă pe ăia care iau decizii că trebuie făcută o SCHIMBARE. Mă bucur că motivul a apărut acum şi nu mai tîrziu.

Anunțuri

În cursul zilei de azi am văzut ceva reacții pe twitter referitoare le Victor Socaciu, nici una nu foarte plăcută, dar nu le-am înțeles motivul. Avînd ceva treabă, nu m-a interesat prea tare să-l aflu… dar pînă la urmă informația tot a ajuns la mine prin intermediul canalelor de știri.

Oare cîtă minte are un bătrînel cam orbete ca să facă o propunere legislativă de a dubla filmele străine în limba română? Majoritatea celor care se uită cît de cît la aceste filme ar trece imediat la descărcatul de pe torente sau rețelele p2p… cinematografele și-ar pierde imediat chiar și clienții care le-au mai rămas… Nu știu cîți se uită la filmele de la televizor, dar cu siguranță o mare parte vor înceta să se mai uite… O asemena propunere ar fi fost valabilă acum 10-20 de ani sau chiar mai mult, acum însă avem opțiuni valabile pentru a contracare o asemenea tîmpenie.

Nu prea apuc să mă uit mult la filme, dar am văzut destule de-a lungul și de-a latul ultimelor 3 decenii. Am ajuns să cunosc și să recunosc destui actori străini și să știu la ce să mă obțin de la ei… nu mi-ar conveni deloc să pierd acest lucru.

Concluzia este aceeași întrebare întrebatoare pe care am pus-o mai devreme și pe twitter: oare cum s-ar subtitra în română expresia „futu-te în gură, Victor Socaciu, pentru ideea genială de azi”? Individul ăsta pare să fie un boșorog senil care a uitat să mai citească și nu mai poate să urmărească acțiunea filmelor… iar pentru asta vrea să oblige o țară întreagă să-i calce pe urme. E mai ușor să faci o propunere legislativă decît să recunoști că corpul începe să-ți cedere de bătrînețe.

Articol preluat de aici.

Ocazional mai apar momente în care politicienii noștri sînt de-a dreptul hilari… și, ca de obicei, exagerează atît de mult cu chestia respectivă încît îmi vine să rîd de ei și cu curul. N-am să-mi cer scuză pentru exprimarea mai anatomică, chiar dacă unii o vor considera ofensatoare (într-o măsură mai mare sau mai mică), politicienii noștri mult „iubiți” o merită din plin.

Ultima fază tare pe care am auzit-o este un proiect de lege prin care vor să îi oblige pe cei care furnizează servicii de jocuri de noroc online (și sînt undeva prin lume, dar nu în România) să își facă un punct de lucru sau o firmă nouă aici în țară și să înceapă să plătească impozite pentru statul român. Nu mai reţin cine dădea din gură ca prostul la radio în cursul zilei de azi, dar spunea că toată lumea va fi fericită după ce vor plăti impozite guvernului român, atît proprietarii paginilor web, cît şi cîştigătorii de pe la noi din ţară… Ciudată idee de „fericire” au indivizii cu posturi politice… mai ales ăia care cred că lumea se învîrte în jurul curului lor îndesat cu bani.

Ideea jocurilor de noroc online nu este deloc nouă, site-uri de profil există de ani buni, dar în ultimele luni promovarea lor a luat avînt destul de mult (caută fraieri care vor îmbogățire rapidă dar care-și vor pierde și ultimii bani acolo, dar asta e altă poveste). Să pui în aplicare un asemenea proiect nu e foarte greu: îți faci o firmă de profil undeva în lume, rezervi un domeniu pentru așa ceva și pui pe cineva să îți facă o pagină bine pusă la punct. Între noi fie vorba, pagina e cel mai greu lucru de făcut în toată povestea asta, și nici aia nu e foarte dificilă. Oricine are ceva bani de aruncat pentru investiția de început (adică pagina web și promovarea ei + eventualele pierderi la jocurile de noroc) poate să o facă.

Problema politicienilor-noștri-arhitați-după-bani este că sediul celor care furnizează jocurile de noroc ca niște servicii online este în afara României și toate impozitele se plătesc în altă parte. Ei vor să în convingă (pentru că de obligat nu prea cred că au cum să îi oblige – ar trebui să blocheze accesul la domeniile de internet respective și nu-i prea văd în stare să facă așa ceva) să îi plătească, chiar dacă o fac indirect – prin intermediul taxelor aplicate atît furnizorilor de servicii cît și celor care cîștigă bani prin așa ceva. Fiind vorba, totuși, de jocuri de noroc, este vorba de sume mari (cel puțin procentual).

Mă întreb, aşa, un pic cam retoric, ce au de gînd să facă mai departe în legătură cu subiectul ăsta. Dincolo de prostiile declarate nu prea au nimic de făcut decît să dea din coadă mai departe şi să latre alte chestii în speranţa că îi va asculta cineva.

Articol preluat de aici.

Una dintre ştirile pe care le-am auzit m-a făcut să pufnesc în rîs… Nu ştiu în ce măsură este adevărată, dar după cum am ajuns să percep mersul treburilor prin Bucureşti mă aştept să fie adevărată. Nu toţi bucureştenii sînt aşa, da’ la unii tupeul e ca la el la acasă.

Oricum, cum este să ceri o autorizaţie de construcţie pentru 3-4 etaje şi să faci de fapt 10 etaje, să faci o amprentă la sol mai mare decît cea din autorizaţie iar cînd îţi cere judecătorul să demolezi clădirea (cu sentinţa în mînă) tu să faci un apel şi să continui să lucrezi la ea?

Sînt sigur că vecinilor nu le-ar place aşa ceva, oricare ar fi construcţia şi indiferent în ce ţară s-ar ridica ea. Pe mine mă unflă rîsul tocmai pentru că nu sînt un asemenea vecin. La noi oamenii au tendinţa să privească neputincioşi cum o construcţie din asta mai mamută ( – comparativ cu cele din jurul ei) le ia lumina naturală din case, indiferent de momentul din zi şi să aştepte înţelegere la problemele lor din partea justiţiei. Adică se aşteaptă ca alţii să ia o decizie iar constructorii să înceapă să se conformeze, în ciuda tuturor acţiunilor lor anterioare. Sau, eventual, să înceapă să şantajeze pe constructori dacă sînt la rîndul lor mai tupeişti.

Într-o lume normală, cel puţin din rîndul meu de vedere, vecinii puşi în umbră de o clădire ridicată ilegal (adică cu mult altfel decît autorizaţia de construcţie pe baza căreia s-a început construcţia) ar rezolva problema cu bazooka… sau orice altă metodă sigură de demolare. Pe urmă infractorii (pentru că aşa se obişnuieşte să fie numiţi cei care încalcă legea) constructori n-au decît să îi dea în judecată şi să le ceară daune… dacă au de unde.

Dar mai avem mult pînă să ajungem acolo… măcar cîteva luni pînă cînd răbdările prăjite cu care sînt serviţi oamenii de cîţiva ani încoace vor ajunge la un capăt şi se vor apuca să reacţioneze un pic mai mult din punct de vedere social şi mai puţin din cauze de foame, prostie şi disperare ca pînă acum.

 

Articol preluat de aici.

Unii ar fi putut să creadă că după scandalul cu permisele auto din Pitesti de acum aproape 3 ani românii noştri s-au mai potolit în încercarea de a vinde-cumpăra dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile ţării… Dar nu, sînt unii care pur şi simplu nu se pot abţine să nu profite de ocaziile care le sar în faţă şi de a face rost de un ban în plus pe seama altora (sau de un căcălău de bani, în funcţie de caz). Aparent unii stau foarte slab la capitolul învăţătură (şi care e cea mai bună învăţătură decît greşelile altora) şi la capitolul abţinerii de a profita de cei din jur, dar stau mult prea bine la tupeu, îndemînare (deşi la asta nu sînt tocmai sigur – doar scandalul este în derulare, departe de a ajunge la apogeu) şi la pretenţia că orice ar face lor nu li se poate întîmpla nimic rău. Nimic mai greşit, evident.

Oricum, ideea e simplă: mulţi fac şcoala de şoferi, în toată ţara şi în fiecare an. Nu toţi sînt făcuţi pentru aşa ceva, am văzut suficiente exemple de mediocrităţi prin trafic, dar partea bună este că unii ştiu asta… cam puţini, adevărat, dar măcar ei au scăpat de problema întreţinerii unei maşini. Restul au avut de-a face cu şcolile de şoferi (fie că ştiau sau nu să conducă, asta e legea) şi cu testele-examenele de la poliţie. Ştiu cum e să fii începător… a fost o vreme cînd 40 km pe ora mi se părea o viteză bună pentru decolare cînd eram la volan, acum aş adormi dacă m-aş limita prea mult doar la atît… Tocmai de aceea pot spune că nu este greu să bagi în încurcătură un începător, mai ales dacă este vorba de o zonă care nu îi este familiară iar traficul este infernal (iar de obicei este infernal cam toată ziua în anumite zone). Iar dacă Garcea de lîngă şofer îi dă o mînă de „ajutor” în timpul examenului repetarea acestuia este aproape garantată… ce sursă mai bună de bani pot fi fraierii care ţin neaparat să obţină un carnet de şofer şi sînt pregătiţi să dea nişte bani în plus pentru asta?

Dar asta este scumpa noastră Românie… totul este de vînzare. Cred că unii ar fi în stare să-şi vîndă şi sufletul dacă ar fi în stare să trăiască fără el. Iar ţara.. nu prea sînt capabili ei să vîndă toată ţara, mai ales că este încă locuită, dar au început să vîndă viitorul locuitorilor ei. Doar trăim ca să le cumpărăm altora produsele şi muncim tot pentru ei, nu? Oficial sîntem liberi să facem tot ce ne dorim în limita legilor. Neoficial trăim într-o (semi)sclavie aşa zis democratică şi ne plîngem de zor (ca popor) fără să facem cam nimic ca să rezolvăm problema.

Da, permisele auto au lovit din nou. Sau, mai precis, atitudinea din spatele lor şi-a arătat din nou colţii. Neplăcut, dar ăsta este absurdistanul românesc.

 

Articol a fost preluat de aici.

Pînă de curînd numele lui Adrian Sobaru nu-mi spunea absolut nimic, şi am continuat să-l ignor chiar şi după gestul lui din parlament… cel puţin o vreme. Dar nu pot să nu observ că unii încearcă să-l transforme într-un simbol al românilor, al societăţii noastre în general. Nu este primul caz, este doar unul dintr-o serie… unul dintre cazurile cele mai recente este cel al profesoarei care a protestat făcînd greva foamei. Nu mai ţin mintele ei, ceea ce este absolut normal… nu prea reţin numele rataţilor. Sînt absolut sigur că peste cîteva săptămîni, după ce povestea cameramanului de la TVR se va stinge cînd îi va lua loc o poveste mai fierbinte, dacă mă va întreba cineva despre „Adrian Sobaru” o să mă stresez destul de mult ca să-mi amintesc cine este personajul ăsta.

Da, personaj. Pentru că nu îl pot considera o persoană normală, demnă de respect, după un gest ca acela care l-a făcut cunoscut la nivel mondial… aşa cum nu o pot considera demnă de respect pe profesoara care a făcut greva foamei.

România lui Adrian Sobaru nu este şi România mea. România lui Sobaru este ţara învinşilor, ţara celor care preferă să facă gesturi autodistructive, a acelora care au renunţat să mai lupte, asta dacă au ştiut vreodată să facă aşa ceva. Iar eu nu trăiesc printre asemenea oameni. Culmea este că unii îi vor să facă reprezentativi, ba mai mult: vor să îi transforme în formatori de opinie. Ştiţi ce este un formator de opinie? Cineva a cărui opinie este preluată de foarte multe persoane care îl aprobă şi, în timă, ajung să gîndească ca şi el (ea). Dar, din punctul meu de vedere, succesul încercărilor respective ne-ar transforma din învinşi în rataţi compleţi… cel puţin pentru o vreme… doar pînă cînd tendinţele autodistructive pe care mass-media şi politicienii noştri vor fi atît de puternice încît ne vor transforma într-un popor de sinucigaşi. Am preferat să încadrez articolul ăsta la Absurdistanul românesc pentru că este absurd, dar este o tendinţă reală din civilizaţia mioritică.

Sînteţi de acord sau nu cu ei, e treaba voastră… vă doresc o sinucidere cît mai plăcută. Sînteţi de acord cu mine sau nu, tot treaba voastră este. Dar eu mă aştept la ceva de la voi: să acţionaţi, să faceţi ceva concret şi constructiv pentru un viitor mai bun. Adică  ceva mai mult decît simpla reacţie la factorii externi, ceva mai mult decît simpla reacţie la manipularea din jurul vostru. E mai uşor să vă sinucideţi decît să îi înfruntaţi pe cei care încearcă să vă controleze, dar este ţine de fiecare să facă acelaşi lucru. Nedaptaţii mor primii… nu e plăcut, dar asta este viaţa.

Articol preluat de aici.

Ştirea zilei de azi, cel puţin aşa cum am perceput-o, a fost operaţia lui Adrian Sobaru. A durat ceva timp pînă să-mi dau seama cine este Sobaru ăsta, dar la început mi-era foarte neclar de ce îl consideră cei din mass-media atît de important. Am văzut pe la televizor, într-unul din momentele în care era aprins, detalii ale operaţiei şi despre modul în care i-a fost reconstruită faţa şi oasele craniului.

Într-un final mi-am dat seama: este vorba de prostul care s-a aruncat de la etaj în parlament în timpul unei sesiuni a mult „iubiţilor” noştri aleşi. Emil Boc tocmai rostea un discurs şi, după cum a declarat ulterior, a fost şocat de fază. Dacă mai reţin bine, Adrian Sobaru era operator la TVR în momentul respectiv şi s-a spus că a efectuat săritura din cauza disperării pentru că lui şi soţiei li s-a redus salariile şi fiica era bolnavă.

La vremea aia, adică acum cîteva săptămîni, s-a spus imediat că a fost o tentativă de sinucidere şi mass-media (din toată lumea, dacă am înţeles bine) s-a grăbit să preia ştirea asta „tare” de tot. La momentul respectiv am ignorat subiectul din două motive mari şi late: am avut lucruri mult mult mai importante şi interesante de făcut, iar dacă mi-aş pierde timpul cu toţi idioţii de care dau sau despre care aud nu aş avea timp să mă ocup de orice altceva.

Ştiu că disperarea care l-a împins pe omul acela să sară poate impresiona pe mulţi, dar eu nu-l pot numi altceva decît idiot… şi am două motive pentru aşa ceva.

– în primul rînd pentru că nu prea ai cum să te sinucizi aruncîndu-te de la etajul parlamentului… din cîte am înţeles este vorba de o înălţime de numai cîţiva metri, iar în acest caz ajungi să-ţi rupi tot felul de chestii (în primul rînd membrele sau alte oase de prin corp), să te răneşti dar de obicei rănile nu sînt prea grave. Nu cunosc statistici, dar am înţeles că foarte puţine tentative de sinucidere reuşesc de la o asemenea înălţime, iar din ce am văzut acea tentativă nu îndeplinea aproape deloc condiţiile necesare. Trebuie să menţionez faptul că nu-s sigur cui i se atribuie meritul acestei tîmpenii: lui Adrian Sobaru sau mass.mediei, nu este prima oară cînd reporterii s-au grăbit să eticheteze greşit sau aiurea, inteţionat sau nu, gestul unei persoane. Între noi fie vorba, etichetarea asta dusă uneori la absurd îi ajută incredibil de mult… cu cît este ştirea mai şocantă cu atît se vinde mai bine. Cui i pasă că un operator de la TVR s-a aruncat de la etaj doar pentru că dorea să ajungă mai repede la Emil Boc pe scenă atunci cînd se poate spune că operatorul ăla a înercat să se sinucidă din disperare?

– reducerile de salarii de la bugetari din ultimul timp sînt arhicunoscute… nu mai este nevoie să le menţionez. Dacă nu le cunoaşteţi deja nu pot decît să vă întreb pe ce planetă aţi fost în ultimele luni? Se poate spune cu uşurinţă că vinovaţii sînt cei din parlament şi din guvern. Înţeleg că aceste reduceri au produs probleme foarte multor oameni, adevărate valuri sociale, mai ales în familiile în care amîndoi soţii erau bugetari, iar emoţiile au fost pe măsură. Mă refer în primul rînd la teamă, nesiguranţă, disperare… tot grupul deja cunoscut. Înţelegeţi voi, viaţa nu e deloc simplă şi mai devreme sau mai tîrziu fiecare trece prin aşa ceva.

Unul dintre efectele secundare al acestor reacţii este ceva ce nu voi accepta probabil niciodată. Poate că într-o oarecară măsură înţeleg, dar de acceptat nu se pune problema: cum poţi să accepţi o asemenea situaţie fără să faci cam nimic (cel puţin nimic concret) ca să o schimbi? Cum poate cineva să încerce să se autodistrugă (într-o formă sau alta – un alt exemplu este cel al profesoarei care a protestat cîteva săptămîni bune prin greva foamei) în loc să îi distrugă pe vinovaţi? Nu ştiu dacă Adrian Sobaru a încercat să se sinucidă sau doar a vrut să tragă un semnal de alarmă, dar metoda folosită a avut puternice tendinţe autodistructive. Mai mult, îi avea pe parlamentari şi pe guvernanţi (cel puţin o parte dintre ei) sub priviri. În loc să coboare ca să le ceară socoteală pentru rahatul în care ne-au băgat el a preferat să sară de la balcon.

Trăim într-o ţară în care unii (puţini) îi fac să sufere pe cei mulţi prin prostia şi hoţia de care au tot da dovadă în ultimii ani… iar cei mulţi, în loc să ia atitudine şi să-i elimine aşa cum ar trebui să o facă, se pedepsesc ei înşişi şi se mutilează singuri pentru ca mai apoi să se plîngă de viaţa de rahat pe care o trăiesc. Adrian Sobaru este doar cel mai recent caz care a spart barierele mass-media, dar este departe de a fi singurul. Este un fenomen generalizat prin România noastră mult iubită.

 

Articol preluat de aici.